Binecredinciosul voievod Neagoe Basarab a venit în lume în ultimul sfert al veacului al XV-lea, probabil în 1481 sau 1482, în împrejurări acoperite de taină, pe care istoricii nu le-au lămurit pe deplin. La urcarea sa pe tron, în 1512, el și-a revendicat descendența din domnul Țării Românești Basarab cel Tânăr, poreclit Țepeluș (noiembrie 1477-septembrie 1481, a doua domnie în noiembrie 1481-aprilie 1482, când e ucis de boieri la Glogova) fiul lui Basarab II (decembrie 1442-primăvara 1443) și nepotul lui Dan al II-lea (1420-1431). Neagoe era deci strănepot, în linie dreaptă, al celui mai viteaz dintre domnii Țării Românești după Mircea cel Mare, știut fiind că Dan al II-lea, care era nepot de frate al biruitorului de la Rovine, a ținut pază la Dunăre împotriva cotropirii otomane.

După moartea silnică a lui Basarab, copilul a rămas să crească în familia lui Pârvu, alături de doi frați, Preda, viitor ban al Craiovei, și Pârvu, și două surori, Vlădaia și Marga, copiii Neagăi cu Pârvu. Puternica și ambițioasa familie a boierilor Craiovești, care avea în Oltenia o situație aproape domnească, dar care nu putea domni, nefiind „os domnesc” și-a dat seama că într-o zi tânărul fiu de domn, urcându-se pe tron, le va crea o situație privilegiată. Că va putea domni astfel printr-însul.

Înzestrat cu însușiri excepționale și cu o mare sete de a învăța, la care se adăuga talentul de scriitor ce va face dintr-însul primul nostru creator de geniu, tânărului Neagoe i-a fost dat să crească și să se formeze în împrejurări tot excepționale. Membru al celei mai bogate și mai puternice familii boierești din Țara Românească, el a putut beneficia de o pregătire deosebită, nu numai militară – ca a tuturor celor de rangul lui – dar și cărturărească. Barbu Banul și frații săi au zidit, în 1485, mănăstirea Bistrița din Oltenia, aducând aici din sudul Dunării moaștele sfântului Grigorie Decapolitul, ceea ce făcea din noul lăcaș un prestigios loc de pelerinaj. Bistrița a devenit imediat cel mai mare centru cultural al țării, mai ales în urma relațiilor directe cu muntele Athos și cu centrele culturale rămase în Serbia, nedistruse de otomani.

Dacă domnia de numai nouă ani, dar atât de bogată în roade, a lui Neagoe Basarab poate fi socotită o adevărată minune înfăptuită de un om politic dăruit cu puterea harului, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie au părut la rândul lor o minune, și mai greu de primit. Unora li s-a părut că atâta evlavie și atâta cunoaștere a Scripturii și Părinților Bisericii din partea unui conducător de oameni este cu neputință, ca și cum cartea de căpătâi a tuturor oamenilor vremii aceleia n-ar fi fost Sfânta Scriptură. Că românii au reușit să dea un scriitor creștin încoronat, în stare să se înalțe, în neamul lor, până la culmi neatinse nici de împărații Bizanțului (care și ei au scris sfaturi către fiii lor) și nici de stăpânitorii altor popoare europene, iată și aceasta este un har de la Dumnezeu către dânșii! Fiindcă nimeni, într-adevăr, după regii biblici ai poporului ales n-a mai cuprins atâta omenească orgă de sentimente, de la rugăciunea sublimă și smerită la strigătul de luptă și victorie asupra vrăjmașului. Deschidă oricine cărțile și scrisorile Bizanțului, de la Agapet la Manuil II Paleologul, și va vedea cât de sus stă, în arta rostirii unei naturi umane depline, domnul român de la Târgoviște. Citească oricare memoriile și sfaturile oricărui rege al altor popoare, și se va mira cum acest domn de la Dunărea de Jos a putut gândi și simți, pe vremea sa, cu atât de mult mai presus de toți. Neagoe Basarab a săvârșit și minunea de a așeza literatura română în rândul marilor literaturi ale lumii, creatoare de capodopere. Cartea lui, încă necunoscută cum se cuvine dincolo de hotare, este una din cele mai cutremurătoare mărturii omenești despre om, iar în lumea noastră dobândește o actualitate tot mai vădită.

Născut într-o lume de obiceiuri crude, o lume care vărsa fără milă și reținere sângele omului, Neagoe Basarab se ridică cu o forță neegalată de nimeni spre a apăra dogma creștină a unicității ființei umane răscumpărate prin jertfa Mântuitorului de sub osândă, și pe care nimeni nu are dreptul să o răpună fără dreptate și judecată. În lumea noastră nimic nu se repetă cu mai multă și dureroasă insistență decât această propoziție a demnității și unicității omului, cu care se deschid Învățăturile! Dar nimeni până atunci, în nici o scriere politică nu s-a oprit atât de mult ca să condamne crima împotriva omului, ca să arate cât de mare menire i-a fost dată omului de la Dumnezeu. Când se vor aduna într-o zi, la un loc, toate cărțile scrise de regi sau pentru regi, domnul român li se va dovedi tuturor superior prin această forță a omeniei sale.

Dar ele sunt totodată adânc înrădăcinate în sufletul neamului nostru, ele sunt suprema expresie a omeniei lui creștine, a credinței lui în dreptate, în puterea binelui, în biruința legică și finală a binelui pe lume. Nimeni n-a mai întrupat în cultura română cu forța lui Neagoe această trăsătură fundamentală a sufletului românesc – credința în puterea binelui, în triumful lui final. Fiindcă nimeni nu a legat-o mai strâns de credința și iubirea pentru Cel de Sus. Neagoe Basarab, binecredinciosul domn român, a dat cea mai înaltă cugetare creștină în problemele stăpânirii și conducerii oamenilor. Prin Neagoe Basarab, românii au dat lumii un model de cugetare politică umană și creștină neatins și nedepășit de nimeni. Cartea domnului român, cu cât se va studia mai adânc, în comparație cu toate cărțile de acest soi, se va ajunge la această încheiere